Politica Publică Cultura Deschisă

Prezenta propunere de politică publică pleacă de la nevoia reală de atenuare a nivelului diferit de dezvoltare manifestat pe mai multe paliere în cadrul Sectoarelor Culturale și Creative (SCC), dintre care cele mai vizibile sunt urban/rural, public/privat sau import/export cultural. Intervenția asupra sectorului, la nivel guvernamental, crește potențialul de creativitate, cel puțin din perspectiva contribuției subdomeniului IT. Practic, lipsa de acțiune contribuie la creșterea distanței dintre urban și rural în ceea ce privește creativitatea și accesul cultural, calitatea și conținutul infrastructurii. În același timp, păstrarea actualei stări de fapt va contribui la privarea unei părți importante a populației de acces la cultură, indiferent de formele de manifestare ale acesteia.

Scopul politicii publice este creșterea cu 30% până în anul 2030 a numărului beneficiarilor cu acces la servicii și produse culturale diversificate și de calitate.

Obiectivul general al politicii publice, respectiv garantarea accesului la cultură pentru toți, în mod nediscriminator și echitabil, este susținut prin următoarele obiective specifice:

1. Crearea și îmbunătățirea mecanismelor financiare și administrative pentru finanțarea multiplă și diversificată (public-public, public-privat) a ofertei culturale pentru comunitățile și grupurile defavorizate;
2. Asigurarea de specialiști ai operatorilor culturali cu competențe în comunicare în toate mediile și gestionarea infrastructurii aferente; 
3. Oferirea infrastructurii necesare unui acces adecvat și echitabil la produse și servicii culturale diverse pentru toți;
4. Realizarea unei sinergii efective între cultură și educație, în folosul tuturor comunităților;
5. Crearea de mecanisme și platforme de selecție și promovare a unei diversități mai mari a creațiilor culturale și creatorilor care să primească sprijin pentru o prezență activă în spațiul cultural național și european.

Opțiunile de soluționare a problemelor identificate sunt organizate pe trei straturi de intervenție guvernamentală, de la nivelul neimplicării totale până la nivelul maximei implicări. Analiza impactului a condus către opțiunea „intervenției parțiale”. Aceasta permite soluționarea provocărilor structurale care pun în pericol dreptul constituțional al cetățenilor de acces la cultură, lăsând comunităților locale, creatorilor individuali și operatorilor culturali de drept public și privat posibilitatea de a găsi cele mai potrivite soluții pentru situațiile specifice.

Acțiunile concrete al acestei intervenții privesc, în principal, următoarele aspecte: legislația muncii și protecției sociale, instruirea profesioniștilor din domeniul culturii și a publicului, îmbunătățirea infrastructurii culturale, comunicarea, diseminarea și distribuirea expresiilor culturale.

În prezent, cultura României, în toate formele acesteia, este caracterizată printr-un nivel ridicat de segregare, manifestat pe paliere distincte:

1. urban mare în raport cu urban mic în raport cu rural. Marile centre urbane concentrează majoritatea operatorilor culturali dintr-un județ, în timp ce comunitățile rurale sunt, în marea lor majoritate, lipsite de orice tip de operator cultural care să asigure o minimă ofertă;
2. România este un importator net de cultură, în marea majoritate a sectoarelor culturale, cu excepția notabilă a patrimoniului cultural. În cinematografie, cultură scrisă sau muzică, accesul cultural este dominat autori și creații străine;
3. diferențele importante între operatorii culturali de drept public și cei de drept privat. Operatorii culturali de drept public concentrează majoritatea elementelor de infrastructură fixă (sedii și spații pentru desfășurarea activităților culturale), în timp ce operatorii culturali de drept privat sunt mult mai flexibili și oferă venituri mai mari pentru creatori și personal cultural specializat;
4. discrepanțele importante între diferitele sectoare ale culturii de drept public, reflectate, în special, în nivelul de salarizare;
5. decalajele foarte mari între generațiile de beneficiari. Tinerii, cu mijloace financiare în general reduse, se plasează la extrema beneficiarilor de cultură digitală creată și oferită folosind tehnologiile societății informaționale, fiind, în egală măsură, prosumatori de cultură. Adulții și seniorii se situează la extrema beneficiarilor de cultură oferită prin modalități clasice, respectiv în spațiul fizic și al interacțiunii directe;
6. nivelul scăzut de educație culturală, reflectat în lipsa de participare și implicare la un nivel redus al beneficiarilor, precum și în crearea unor extreme ale expresiilor culturale, cu un decalaj foarte mare între o ofertă culturală dedicată unui public specializat și una care este expresia cantitativă a funcției de divertisment a culturii.

În plan general, se apreciază că un produs sau serviciu cultural ieftin sau gratuit permite accesul oricărui cetățean la acesta. În realitate, costul accesului la cultură nu este format doar din prețul unui bilet sau al unei cărți, ci și din toate costurile asociate accesului beneficiarului la produsul sau serviciul dorit. Distanța foarte mare dintre beneficiar și ofertantul de cultură, precum și lipsa mijloacelor sau a căilor de acces transformă un produs sau serviciu cultural gratuit într-unul prohibit sau măcar greu accesibil.

Decalajele dintre urban și rural s-au produs relativ repede, în perioada postcomunistă, ca efect cumulativ al câtorva cauze: creșterea autonomiei locale, reducerea finanțărilor guvernamentale, migrația internă și externă a populației.  În decurs de aproape două decenii, locuitorii din localitățile rurale și mic-urbane s-au văzut lipsiți atât de operatori culturali locali, cât și de posibilitatea de avea acces la actul cultural în propria localitate. Practic, costul participării la cultură a devenit unul prohibitiv pentru cetățenii care locuiesc în comune și orașe mici. 

În contextul cultural european și internațional, creatorii români s-au confruntat cu concurența creatorilor formați în culturi ale economiei de piață, mult mai bine adaptați regulilor cererii și ofertei și concurenței. Producătorii de cultură străină, susținuți sau nu de statele de origine, cunoșteau și au aplicat cu succes un marketing cultural agresiv, utilizând, aproape în timp real, noile tehnologii atât pentru creație, cât și pentru punerea în valoare a acesteia. 

În ceea ce privește prezența culturii României în mediul internațional, se constată o partajare a competențelor de diplomație culturală între Institutul Cultural Român și Ministerul Culturii, cu o relativă lipsă de coordonare a eforturilor și inițiativelor. În plus, în cazul anumitor SCC-uri (cu o mențiune specială în cazul cinematografiei), reprezentativitatea a fost asigurată prin inițiative individuale și cu o adresabilitate limitată la publicuri avizate, cumva în afara interesului publicului larg.

Clivajul dintre „public” și „privat” este efectul unui cumul de factori care includ: cadrul normativ-juridic, care impune operatorilor de drept public o serie de bariere în dinamizarea ofertei culturale; constrângerile care afectează posibilitățile operatorilor de drept public de a se bucura de o mai mare mobilitate a resursei umane, de accesul la o resursă umană bine pregătită și dinamică; accesul limitat la infrastructura fizică pentru operatorii de drept privat, în special în ceea ce privește spațiile necesare desfășurării activităților proprii.[1]

Pe lângă decalajul foarte mare dintre urban și rural în ceea ce privește accesul la cultură, se remarcă și diferențe semnificative între generații, de această dată pe fondul utilizării tehnologiilor specifice societății informaționale. Copiii și tinerii, cu competențe tehnologice sporite, folosesc cu o frecvență mai mare canalele informatice de comunicare a culturii, fiind și creatori de conținut în format digital. De cealaltă parte, adulții și seniorii, mai puțin obișnuiți să folosească rețele de informații și echipamente asociate, continuă să prefere televiziunea, radioul și formele „clasice” de comunicare a culturii. De asemenea, adulții și seniorii sunt, mai degrabă, beneficiari de cultură și mai puțin creatori de conținut.

În spațiul public, principalele practici de acces cultural sunt, în general: mersul la cinema, vizitarea muzeelor, vizitarea obiectivelor de patrimoniu, mersul la concerte și la spectacole de divertisment. Spectacolele de operă, filarmonică sau de teatru sunt preferate mai rar. Cele mai mici rate de acces și participare culturală se înregistrează pentru bibliotecile publice și frecventarea galeriilor de artă.[1]

Unul dintre elementele de patrimoniu imaterial pe care oamenii îl recunosc mai puțin este reprezentat de meșteșugurile tradiționale. O astfel de realitate este explicabilă prin prisma faptului că interesul pentru muzici și dansuri populare este mai ridicat la nivel național din punctul de vedere al legăturii directe între creație și public.[2]

Din punctul de vedere al utilizării internetului pentru activități artistice și culturale, acest mediu este folosit în special pentru accesul la filme, seriale și muzică. Pe următoarele poziții, mediul online este mai bine reprezentat pentru accesul la informație multimedia sau pentru oferte/servicii.[3]

Un grad redus de deschidere a culturii afectează:

1. publicul larg și comunitățile dezavantajate cultural. Societatea românească este fracturată pe falii specifice, în medii disparate, precum urbanul în raport cu ruralul, centrul în raport cu periferia, cetățenii cu venituri care le permit accesul la cultură în raport cu cetățenii cu resurse financiare reduse;
2. copiii și tinerii. Dacă în mediul urban există o ofertă consistentă din punct de vedere cultural, nu același lucru se poate spune și despre copiii și tinerii din mediul rural, România fiind pe primul loc în Uniunea Europeană la rata abandonului școlar la vârste timpurii[4];
3. personalul operatorilor culturali. Angajații din instituțiile publice sau organizațiile de drept privat active în cultură și artă sunt concentrați îndeosebi în mediul urban, prezența și activitatea acestora în mediul rural sau în mediile defavorizate fiind extrem de redusă.  Motivele variază de la lipsa locurilor de muncă, a oportunităților financiare sau profesionale de dezvoltare personală până la lipsa de pregătire a personalului și a creatorilor;
4. artiștii și creatorii de conținuturi culturale și artistice. Persoanele active în cultură și artă din mediul independent sunt concentrate, de asemenea, în mediul urban, excepția fiind dată de puținii cei activi în zona meșteșugurilor și artizanatului, despre care lipsesc informații relevante; 
5. personalul autorităților publice. Reformele succesive administrative au condus la reducerea semnificativă a personalului plătit din fonduri publice în mediul rural și în zonele defavorizate economic și social.

Pe plan intern, opțiunea „fără intervenție” va conduce la creșterea decalajelor dintre comunități și grupuri, din punctul de vedere al accesului la cultură. În context european și internațional, va continua scăderea accentuată a competitivității culturii românești.  Acestea sunt două dintre argumentele majore pentru care este necesară reprofesionalizarea personalului prin implementarea de politici publice menite să ducă la creșterea nivelului de acces la cultură. Deși potențialul de creativitate este ridicat, cel puțin privind din perspectiva contribuției subdomeniului IT, societatea românească, în ansamblul său, nu reușește să valorifice acest potențial. Practic, lipsa de acțiune va contribui la creșterea distanței dintre urban și rural în ceea ce privește creativitatea și accesul cultural, calitatea și conținutul infrastructurii. Păstrarea actualei stări de fapt va contribui la privarea unei părți importante a populației de acces la cultură, indiferent de formele de manifestare ale acesteia. 

În context european și internațional, România va rămâne un importator net de cultură, în toate segmentele acesteia, fapt care se va reflecta și la nivel economic, prin alocarea de sume pentru achiziția de produse și servicii culturale străine: film, carte, muzică ș.a.m.d. Un corolar important al inacțiunii este continuarea lipsei de atractivitate a destinațiilor turistice naționale în favoarea destinațiilor din străinătate. Nu în ultimul rând, capacitatea autorităților publice locale de a finanța punerea în valoare a moștenirii culturale și de a sprijini creația contemporană este, în general, redusă și cu efecte limitate în ceea privește creșterea competitivității ofertei culturale pentru publicul larg (respectiv, nivelul internațional/național față de nivelul local/regional).

Creșterea cu 30% până în anul 2030 a numărului beneficiarilor cu acces la servicii și produse culturale diversificate și de calitate 

Accesul la cultură înseamnă atât posibilitatea achiziției unui anumit produs/serviciu cultural, cât și posibilitatea de a ajunge, în mod direct și nemijlocit, la acesta. Pentru atingerea țintei propuse sunt necesare cinci mari tipuri de direcții de intervenție: disponibilitatea produselor/serviciilor culturale pentru orice posibil beneficiar, fără provocarea unei distanțe mari față de locul producerii actului de cultură; asigurarea resurselor și mijloacelor necesare pentru facilitarea creației culturale; existența unei resurse umane în domeniul producției culturale calificate și competente pentru a satisface cele mai diverse nevoi culturale; asigurarea unei diversități de produse/servicii culturale pentru cele mai variate niveluri de venituri ale publicurilor identificate; îmbunătățirea nivelului de informare și educație culturală.

Garantarea accesului la cultură pentru toți, în mod nediscriminator și echitabil 

Îndeplinirea obligației constituționale privind accesul la cultură se poate realiza astfel încât să ofere tuturor potențialilor beneficiari ai produselor/serviciilor culturale posibilitatea de a avea cultura pe care o doresc, în mod echitabil. Pentru aceasta, vor fi create și puse în aplicare mai multe seturi de măsuri, de natură juridică, fiscală, administrativă și de comunicare.

OS 1. Crearea și îmbunătățirea mecanismelor financiare și administrative pentru finanțarea multiplă și diversificată (public-public, public-privat) a ofertei culturale pentru comunitățile și grupurile defavorizate 

Ținând seama de definițiile legale privind comunitățile și grupurile defavorizate, este necesară existența unui cadru de reglementare special, dedicat accesului la cultură. Specificul acestor comunități/grupuri impune existența unor prevederi legale care să permită finanțări publice din bugetele mai multor ordonatori de credite, finanțarea de tip public-privat și finanțarea privat-privat. Față de cadrul normativ existent, sunt necesare reglementări mai clare și mai precise referitoare la tipurile de activități care pot fi finanțate din mai multe surse, criteriile pe care trebuie să le îndeplinească comunitățile/grupurile defavorizate și mecanismele propriu-zise de finanțare, inclusiv în ceea ce privește eventualele facilități acordate finanțatorilor de drept privat. În paralel cu crearea legislației, este necesară o instruire la nivelul autorităților publice centrale și locale, astfel încât personalul acestora să poată aplica mecanismele de finanțare în mod unitar. De asemenea, este necesar să fie creat un sistem de centralizare, la nivel național, a finanțărilor disponibile, a documentației tip, acordarea și primirea de finanțări și a sistemelor de finanțare propriu-zise. Se anticipează ca legislația necesară să fie creată până la finalul anului 2 al intervalului de programare, sistemul centralizat, la nivel național, până la finalul anului 3 al intervalului de programare, iar instruirea personalului până la finalul anului 4.

OS 2. Asigurarea de specialiști ai operatorilor culturali cu competențe în comunicare în toate mediile și gestionarea infrastructurii aferente 

Creșterea accesibilității publicului la activitățile culturale este condiționată de o comunicare adecvată: țintită corect, folosind și canalele potrivite. Deoarece numeroase organizații culturale, publice sau private, nu au mijloacele necesare pentru a avea specialiști în comunicare, se vor crea și pune în aplicare măsuri specifice. În primii 2 ani ai intervalului de programare va fi creată o platformă centralizată în care vor fi incluse resurse de învățare și modele de mijloace de comunicare. 

În paralel cu crearea infrastructurii, până la finalul anului 3 al intervalului de programare va fi creat cadrul normativ necesar optimizării utilizării resursei umane. Astfel, pentru a acoperi deficitul de personal în zonele cu o populație redusă sau în care autoritățile publice locale nu au resursele și mijloacele necesare pentru a avea propriii salariați, autoritățile publice de la nivel județean, respectiv de la nivel național, vor angaja, pregăti și plăti personalul care să își desfășoare activitatea pentru alte instituții publice decât cele din subordinea directă a autorităților județene sau naționale. 

OS 3. Oferirea infrastructurii necesare unui acces adecvat și echitabil la produse și servicii culturale diverse pentru toți

Există două tipuri de infrastructură: la nivelul operatorului cultural și la nivelul beneficiarului. Pentru operatorii culturali, până la finalul anului 3 al intervalului de programare vor fi create mecanismele juridice, financiare și administrative care să asigure spații, echipamente și dotări. Pentru beneficiari, până la finalul anului 5 al intervalului de programare vor fi create mecanismele juridice, financiare, administrative și tehnologice pentru asigurarea existenței rețelelor de comunicații și a spațiilor care să faciliteze comunicarea localizată a produselor și serviciilor culturale.

OS 4. Realizarea unei sinergii efective între cultură și educație, în folosul tuturor comunităților

Acest obiectiv pornește de la premisa, dovedită de altfel și în context european, că cele două sectoare sunt complementare. Procesul educațional va integra progresiv semnificativ noile tehnologii, iar cultura și arta pot contribui la atingerea obiectivelor învățământului modern. Nevoia de a interconecta la modul real cele două sectoare aduce beneficii în creșterea calității vieții în ansamblul ei, dar și în constituirea unui viitor durabil. La acestea se adaugă factorul de incluziune socială și eliminarea disparităților, inclusiv în domeniul utilizării noilor tehnologii. Investițiile comune celor două sectoare în infrastructura digitală vor facilita o dezvoltare coerentă a întregii societăți.

OS 5. Crearea de mecanisme și platforme de selecție și promovare a unei diversități mai mari a creațiilor culturale și creatorilor care să primească sprijin pentru o prezență activă în spațiul cultural național și european

Platformele existente pentru comunicarea creațiilor specifice mediului digital sunt, pe de o parte, diverse și, pe de altă parte, în anumite cazuri, costisitoare pentru creatorii debutanți. Aceste două caracteristici fac ca succesul de public al creațiilor să fie decis, în cele din urmă, de acțiunea unor algoritmi, iar calitatea culturală intrinsecă să treacă pe plan secund sau să nu fie, în majoritatea cazurilor, relevantă. De aceea, se anticipează ca până la finalul anului 4 al intervalului de programare să existe următoarele:

1. cadrul normativ juridic care să permită finanțarea creării și funcționării unor platforme digitale deschise, destinate promovării creațiilor, accesibile în mod gratuit creatorilor și publicului;
2. un mecanism concurențial și deschis, dedicat creatorilor, care să permită selecția și, apoi, finanțarea promovării pe piețe culturale internaționale a creațiilor.

OO 1. Crearea unei platforme naționale funcțională pentru promovarea și administrarea programelor de finanțare publice și private dedicate activităților culturale și creatorilor 

Platforma națională dedicată programelor de finanțare ale autorităților și instituțiilor publice, aflată în curs de creare la data elaborării prezentei propuneri de politică publică, va fi extinsă până la finalul anului 3 al intervalului de planificare, pentru a putea include și oportunitățile de finanțare acordate de organizațiile de drept privat. Înregistrarea acestor oportunități de finanțare se va realiza în mod voluntar și gratuit. 

OO 2. Deschiderea finanțărilor private către operatorii culturali independenți și către creatori  

Organizațiile de drept privat care implementează programe de finanțare proprii, în special în cadrul unor politici de responsabilitate socială a corporațiilor, nu reușesc să ofere o vizibilitate și o adresabilitate semnificativă pentru organizațiile private de mici dimensiuni sau pentru creatorii independenți. Până la finalul anului 2 al intervalului de programare vor fi aprobate și puse în aplicare acele acte normative care să crească interesul finanțatorilor de drept privat pentru o abordare diferită a propriilor programe de finanțare, în beneficiul operatorilor culturali mici și al persoanelor fizice. Una dintre posibilele modalități concrete este acordarea unor facilități fiscale pentru finanțatorii care acceptă abordarea propusă. O abordare similară urmează a fi pusă în practică pentru operatorii economici de drept privat care pun la dispoziția organizațiilor culturale sau creatorilor individuali, cu titlu gratuit, infrastructură fizică și echipamente necesare punerii în practică a inițiativelor culturale.

OO 3. Facilitarea finanțărilor din mai multe surse, publice și/sau private, naționale și internaționale

Finanțarea din mai multe surse (cross-funding) este importantă atât pentru organizațiile de mici dimensiuni sau fără suficiente surse de venit proprii, cât și pentru inițiativele culturale de mare anvergură. Până la finalul anului 4 al intervalului de programare vor fi adoptate sau modificate prevederile legale care să clarifice și să simplifice modalitățile pentru finanțarea din mai multe surse ale aceleiași inițiative culturale. Se vor avea în vedere, cu precădere, aspecte referitoare la modalitatea de înregistrare și raportare a finanțărilor multiple din mai multe surse publice, naționale sau ale Uniunii Europene.

OO 4. Crearea de programe de instruire periodică, cu caracter obligatoriu, în domeniile culturale pentru angajații operatorilor culturali de drept public și privat și pentru creatori și lucrătorii culturali, așa cum sunt definiți în legislația relevantă

Până la finalul anului 2 al intervalului de programare vor fi modificate prevederile legale referitoare la formarea profesională a salariaților, astfel încât obligația legală referitoare la formarea profesională să fie însoțită de sancțiuni. În același interval va fi creat cadrul normativ care să faciliteze accesul creatorilor la programe de formare profesională. În cazul acestora din urmă, se va avea în vedere existența unor mecanisme financiare și non-financiare prin care costurile instruirii să fie acoperite din bugete publice sau din finanțări acordate de organizații de drept privat. În cadrul acestor mecanisme va fi inclus și un sistem de burse și granturi pentru creatori, finanțat din surse de drept public și de drept privat.

OO 5. Crearea unor mecanisme de verificare și validare a competențelor dobândite în urma instruirii, folosind instrumente de măsurare a rezultatelor și impactului activităților asociate competențelor

Verificarea și validarea calității competențelor dobândite în urma formării profesionale se va realiza, până la finalul anului 5 al intervalului de programare, prin crearea și aplicarea unor instrumente indirecte de măsurare a eficienței și eficacității formării profesionale. Aceste instrumente de analiză multifactorială vor viza măsurarea impactului instruirii asupra performanței operatorilor culturali și a creatorilor, într-o manieră similară cu măsurarea eficienței și eficacității investițiilor în infrastructura fizică sau în echipamente și dotări. Astfel, se va realiza corelarea competențelor cu activitățile organizațiilor și creatorilor.

OO 6. Înființarea unui corp de facilitatori independenți, cu activitate la nivel micro-regional, care să asigure și să faciliteze crearea și mobilitatea produselor și serviciilor culturale în mediile defavorizate - rural, mic urban, periferic urban sau comunități cu populație aparținând preponderent unor minorități defavorizate

Pentru acoperirea deficitului de personal din domeniu, care să deservească beneficiari din comunitățile defavorizate cultural, până la finalul anului 6 al intervalului de planificare vor fi create și puse în aplicare, etapizat, mecanismele juridice, financiare și administrative prin care:

1. să fie sprijinită formarea inițială (până la nivel ISCED 6 – master) și stabilirea în zone defavorizate a personalului dedicat domeniului cultural. Instrumentele necesare vor viza: finanțarea studiilor de la bugetele publice, cu obligația beneficiarilor de a se stabili și a-și desfășura activitatea în anumite zone defavorizate; obligația autorităților publice locale de a pune locuințe la dispoziția acestora;
2.  prin implicarea Grupurilor de Acțiune Locală (GAL), va fi identificat necesarul de resursă umană în comunitățile defavorizate. Va fi creat un corp național de facilitatori independenți, cu statut de salariați ai Ministerului Culturii, stabiliți în localități, care, din punct de vedere geografic, se află în apropierea a mai mult de două zone defavorizate. 

OO 7. Dezvoltarea unor programe guvernamentale dedicate sprijinirii financiare și non-financiare a inițiativelor private care oferă produse și servicii culturale în comunitățile lipsite de infrastructură culturală și/sau depopulate

Până la finalul anului 3 al intervalului de programare se anticipează existența cadrului normativ care să permită acordarea de sprijin public pentru inițiative private dedicate comunităților aflate în risc de excluziune culturală. Se vor urmări, cu precădere, mecanisme de sprijin non-financiar și o identificare clară a comunităților aflate în risc de excluziune culturală. De asemenea, se va acorda prioritate inițiativelor de tip cluster și unor criterii de evaluare care să pornească de la standarde minime din punct de vedere tehnic și al resurselor umane. 

OO 8. Asigurarea și utilizarea cu titlu gratuit a infrastructurii culturale de drept public disponibile de către operatorii culturali de drept privat, pentru activități non-profit, și pentru creatori, pentru o durată de cel puțin 10% din timpul normal de utilizare

Până la finalul anului 2 al intervalului de programare urmează a fi modificată legislația referitoare la finanțarea utilizării infrastructurii culturale de drept public de către operatorii culturali de drept privat și de către creatori.[1] Detalierile vor viza acele cheltuieli care, în mod obișnuit, sunt realizate pentru desfășurarea activităților culturale, altele decât cele curente.

OO 9. Finanțarea reabilitării infrastructurii fizice a operatorilor culturali publici și privați pentru respectarea țintelor Uniunii Europene referitoare la economia verde, inclusiv prin utilizarea surselor regenerabile de energie

Până la finalul anului 2 al intervalului de programare vor fi identificate nevoile de reabilitare, modalitățile tehnice de realizare și vor fi create mecanismele de finanțare pentru aceasta. Se va urmări ca îmbunătățirea eficienței energetice să se realizeze folosind abordări individualizate, adaptate condițiilor locale, și se va acorda prioritate soluțiilor tehnice care folosesc tehnologii și materiale regenerabile, inclusiv tradiționale. Până la finalul intervalului de programare se anticipează reabilitarea tuturor elementelor de infrastructură fizică destinate activităților culturale. 

Implementarea de programe care sustin si asigura reducerea amprentei de carbon a evenimentelor si manifestarilor culturale, atat ale operatorilor culturali de drept public cat si privati. De asemenea, pana la finalul perioadei de programare se vor implementa programe pentru alimentarea cu energie din surse regenerabile, utilizarea de materiale prietenoase cu mediul inconjurator, reciclarea si reutilizarea materialelor, producerea cat mai redusa de deseuri rezultate in urma activitatilor culturale. 

OO 10. Implementarea de programe culturale dezvoltate special pentru comunitățile defavorizate - rural, mic urban, periferia urbanului mare, minorități, imigranți, inclusiv pentru românii aflați în afara granițelor

Până la finalul anului 2 al intervalului de programare, prin intermediul consultării dintre Ministerul Culturii și autoritățile publice locale, vor fi identificate, în mod concret, grupurile țintă, nevoile acestora și resursele materiale și umane necesare pentru crearea de programe culturale dedicate grupurilor defavorizate cultural. Se va urmări, cu prioritate, optimizarea utilizării resurselor existente, inclusiv prin implicarea unor persoane din acele grupuri. Până la finalul intervalului de programare se anticipează existența acelei oferte culturale care satisface în modul cel mai adecvat nevoile culturale ale grupurilor defavorizate.[2]

OO 11. Implicarea activă a comunităților locale, inclusiv prin intermediul voluntarilor, în dezvoltarea și distribuirea de conținuturi creative

Până la finalul intervalului de planificare operatorii culturali de drept public vor utiliza cel puțin 15% din resursa umană necesară comunicării conținuturilor creative prin intermediul voluntariatului. Implicarea va viza, în mod explicit, operațiunile suport (organizatorice și tehnice), voluntarii provenind din rândul elevilor, studenților, seniorilor și ai altor membri ai comunităților locale.

Lipsa intervenției va adânci disparitățile în accesul la cultură existente în prezent. Comunitățile rurale și mic urbane, cu mijloace financiare reduse, vor fi în continuare în imposibilitatea de a oferi fie și un minim de produse și servicii culturale. Această realitate este evidențiată din faptul că aceste comunități sunt dependente de sprijinul financiar guvernamental. Pe cale de consecință, sunt puse în pericol chiar și expresiile culturale tradiționale de relevanță locală. În egală măsură, lipsa intervenției va afecta și starea patrimoniului cultural construit de pe teritoriul acestor comunități, autoritățile locale fiind lipsite de capacitatea financiară sau operațională necesară conservării, restaurării și punerii în valoare a acestuia. 

Alături de membrii comunităților locale dezavantajate, lipsa intervenției guvernamentale va afecta negativ și grupurile sociale dezavantajate: persoane cu dizabilități, minorități etnoculturale, migranți. Operatorii culturali nu dețin în totalitate infrastructura necesară pentru a satisface nevoile persoanelor cu dizabilități. În ceea ce privește minoritățile, nevoile culturale specifice ale acestora vor fi periclitate prin lipsa condițiilor și infrastructurii de bază: spații, echipamente, dotări.

Autoritățile locale și organizațiile sunt puțin pregătite pentru a oferi imigranților o viață culturală corespunzătoare, care să permită integrarea în societatea românească. În cazul românilor emigrați sau, în general, al românilor aflați în afara țării, responsabilitatea satisfacerii nevoilor acestora aparține Statului Român, prin autoritățile și instituțiile publice centrale.

Absența unei intervenții guvernamentale semnificative și bine țintite nu va permite operatorilor culturali și creatorilor autohtoni să facă față importurilor culturale. Lipsa unor măsuri concrete de sprijinire și protejare a producției culturale autohtone va conduce la accentuarea pierderilor de patrimoniu cultural și, implicit, la reducerea atractivității turistice a României, la punerea în pericol a culturii tradiționale și a comunicatorilor acesteia, precum și la scăderea competitivității generale a creatorilor de pe teritoriul României.

Re-echilibrarea ofertei și accesului cultural pe întreg teritoriul țării, precum și garantarea reală a accesului la cultură pentru toți se pot realiza prin intermediul unor măsuri țintite, care să abordeze, în mod integrat, toate domeniile și subdomeniile culturii. O astfel de abordare, care respectă principiile subsidiarității și proporționalității, înseamnă, pe de o parte, măsuri de discriminare pozitivă, în beneficiul comunităților și indivizilor dezavantajați și, pe de altă parte, întărirea capacității SCC-urilor de autoreglementare și de integrare mai bună în fluxurile economice naționale și pe piețele culturale internaționale.

Subsidiaritatea înseamnă punerea în aplicare a acelor măsuri care vin să completeze, în mod durabil, resursele autorităților publice locale, ale operatorilor culturali de drept public și privat. Abordarea propusă urmărește dezvoltarea premiselor pentru crearea și comunicarea de produse și servicii culturale și mai puțin acordarea unor forme de sprijin limitate, punctuale și temporare anumitor categorii de beneficiari ai culturii.

Proporționalitatea înseamnă că intervențiile vor ține, în primul rând, de specificul Sectoarelor Culturale și Creative, astfel încât sprijinul să fie adecvat și necesar. În același timp, intervențiile vor fi țintite asupra acelor comunități și grupuri sociale care se confruntă cu cele mai multe provocări în ceea ce privește un acces real la cultură.

Intervenția guvernamentală presupune, în primul rând, crearea de mecanisme și sisteme juridice, financiare și administrative care să permită operatorilor culturali și creatorilor să își desfășoare activitățile cu cât mai puține constrângeri și cu o povară administrativă cât mai redusă. În al doilea rând, intervenția guvernamentală urmărește acoperirea deficitului de resursă umană pentru domeniul cultural, atât din punct de vedere cantitativ, cât și din perspectiva competențelor[1] și abilităților specifice. În al treilea rând, măsurile propuse urmăresc și facilitarea achizițiilor de echipamente și dotări moderne, precum și creșterea gradului de adecvare al spațiilor destinate culturii la nevoile creatorilor și ale publicului.

Măsurile propuse urmăresc ca toate categoriile de public să aibă acces real la toate formele de creație cultural-artistică, în mod echitabil. În cadrul acestui deziderat se regăsește și sprijinirea accesului publicului de toate genurile, din afara teritoriului țării, la produsele și serviciile culturale autohtone.

Această opțiune presupune intervenția guvernamentală, centralizată, în toate aspectele vieții culturale: creație, circulație și acces. Autoritatea publică centrală își asumă toate responsabilitățile referitoare la nevoile culturale ale publicului, iar deciziile sunt ale autorității publice centrale. Aceasta este o abordare similară celor din statele totalitare sau iliberale. Comunitățile locale și grupurile sociale au satisfăcute acele nevoi culturale care sunt considerate relevante de către autoritatea publică centrală, care își desfășoară activitatea prin entități locale, cu atribuții și competențe stabilite de aceasta. Punerea în aplicare a unei astfel de opțiuni se face prin standardizare și uniformizare, la toate nivelurile. Tipurile de expresii culturale și modul de manifestare al acestora sunt decise de autoritatea centrală, prin intermediul unor mecanisme birocratice.

Impactul macroeconomic

Impactul macroeconomic estimat poate fi măsurat prin creșterea contribuției globale a SCC la indicatorii de dezvoltare sustenabilă, prin toate cele patru obiective specifice, asigurând deschiderea accesului la finanțări, pregătirea de specialiști, diversificarea ofertei inclusiv pentru acoperirea mediului rural.

Prin implementarea opțiunii parțiale, care presupune un efort comun al autorităților și instituțiilor publice în convergență cu mediul economic privat, respectiv alături de societatea civilă, se va permite reluarea creșterii economice, aflată pe un trend ascendent și înainte de pandemia COVID-19, însemnând un aport la Produsul Intern Brut în anul 2016 de 3,14%[1]. Numărul de angajați în SCC a crescut între anii 2011-2020 de la 162.374 la 265.524 de persoane. Ponderea numărului de angajați din SCC între toți angajații din România a crescut de la 3,7% la 5,3% între anii 2011-2020, dar rămâne cea mai redusă la nivelul Uniunii Europene.

Implementarea opțiunii intervenției parțiale, care include participarea în solidar a statului și a mediului economic privat sau al societății civile la compensarea lipsei ofertei culturale în mediile defavorizate din societatea românească va conduce la cel mai mare impact. Așa cum se arată și în „Analiza situației actuale a ecosistemului cultural“, nu există strategii pentru integrarea tinerilor în instituțiile publice de cultură, pe fondul reducerii constante a numărului de posturi din SCC, care a condus la apariția unui clivaj între profesioniștii fără loc de muncă și angajații din sistemul public.[2]

Impactul asupra investiţiilor publice

Investițiile realizate în SCC ale României au cunoscut un trend ascendent constant, cu o creștere medie anuală de 8,7%. Astfel, dacă în anul 2011, activele imobilizate în SCC erau cuantificate la 11,2 miliarde de lei, această sumă a crescut la 23,1 miliarde de lei în anul 2020.[3] Asumarea integrală de către stat a acestor investiții va duce la relocare de activități economice, respectiv la distorsionarea piețelor.

Există decalaje importante la nivelul celor mai multe județe cu privire la finanțarea domeniului culturii în mediul rural în comparație cu mediul urban în defavoarea mediului rural, iar aceste decalaje sunt mai însemnate în partea de sud a țării. Autoritățile publice locale folosesc cu precădere Legea 350/2005, ce vizează în mod generic orice proiect non-profit de interes pentru comunitate, în detrimentul OG 51/1998, care este un act legislativ dedicat finanțării proiectelor culturale cu o concentrare a finanțării organizațiilor neguvernamentale culturale la nivelul consiliilor județene și municipiilor.[4] Toate aceste vor fi rezolvate prin alegerea opțiunii intervenției parțiale din Politica Publică „Cultură Deschisă”.

Impactul asupra mediului concurenţial şi domeniul ajutoarelor de stat

Productivitatea muncii angajaților din SCC a crescut constant între anii 2011-2020, de la 40.791 la 57.825 de euro/număr angajați.[5] Aceste date financiare sunt obținute ca urmare a aportului semnificativ al sectorului privat (IT, publicitate, arhitectură), de aceea creșterea excesivă a rolului statului în domeniu ar conduce la scăderea productivității firmelor românești. Până la pandemia COVID-19, evoluția procentuală a rentabilității comerciale a crescut de la 4% la 13,6% între anii 2011-2020[6]. De aceea, orice intervenție brutală a statului în această piață ar conduce la afectarea rentabilității operatorilor economici.

O intervenție exclusivă a statului în domeniul culturii va conduce inevitabil la distorsionarea majoră a pieței culturale și a SCC, de aceea se recomandă optarea pentru implicarea mediului economic privat și a societății civile.[7] SCC sunt un important angajator de forţă de muncă, cu ritmuri de creştere superioare mediei naţionale. Aceste sectoare prezintă o dinamică permanentă, reprezentând un mediu propice de dezvoltare a spiritului antreprenorial. Marea parte a societăţilor comerciale reprezintă întreprinderi mici şi mijlocii, capabile să-şi creeze noi pieţe şi să stimuleze accesul cultural şi creativ.[8]

Impactul asupra mediului de afaceri 

Ponderea Valorii Adăugate Brute a Sectoarelor Culturale și Creative la Produsul Intern Brut a crescut constant, de la 2,74% în anul 2015 la 3,27% în anul 2019. În cifre absolute, se consideră că SCC au mai mulți angajați decât turismul, cu un raport de 245.000 la 180.000 persoane, o parte din acești angajați fiind foarte pregătiți pentru adaptare la noile tehnologii, obținute ca urmare a schimbării infrastructurii culturale.[9]

Există un context favorabil pentru creşterea cererii de bunuri şi servicii culturale, respectiv creşterea accesului, stimulat de existenţa unor programe de finanţare a mediului privat din SCC, care a condus la creşterea vizibilităţii SCC în ansamblu. Un factor important îl reprezintă existenţa unei forţe de muncă tinere şi cu grad de educaţie şi formare profesională superioare altor sectoare (de exemplu, celui industrial), astfel că există un real potenţial de dezvoltare pe termen lung pe bază de creativitate şi mai puţin pe investiţii fizice (comparativ cu alte sectoare ale economiei naţionale).[10]

 Impactul asupra întreprinderilor mici și mijlocii

Cel mai mic număr de angajați în întreprinderi mici și mijlocii în cadrul SCC este în sectorul Patrimoniu Cultural, cu un număr de doar 339 de angajați în anul 2019. Majoritatea angajaților din SCC în mediul privat sunt în domeniile carte și presă (20,4%), audiovizual și media (17,1%) și publicitate (16,9%).[11] De aceea, se estimează că impactul major al implementării acestei politici publice va avea loc în cazul opțiunii intervenției parțiale, în care atât statul, cât și mediul privat participă la preluarea acestui efort.[12] Modificarea regimului fiscal și apariția unor costuri suplimentare (în special legate de contribuțiile sociale) conduc la descurajarea declarării tuturor veniturilor și, astfel, la apariția unei piețe gri.[13]

Impactul asupra serviciilor publice furnizate de instituțiile administrației publice centrale și locale

Prin crearea de proceduri și standarde, statul își asumă exclusiv suplimentarea sarcinilor pentru angajații proprii, dar și ridică standardele în piața resurselor umane. Oricare dintre opțiunile intervenției parțiale sau totale s-ar implementa, rolul statului este cel mai important, prin gestionarea fondurilor și implementarea măsurilor care să conducă la îmbunătățirea serviciilor publice oferite de instituțiile și administrația publică centrală și locală. Ponderea cheltuielilor din bugetul de stat alocate Ministerului Culturii au scăzut constant în anii 2017-2020, de la 0,41% la 0,18%[14]. 

Diferențele se situează în general între mediul urban și rural în finanțarea SCC, atât în privința cheltuielilor alocate domeniului culturii pe beneficiar, cât și ca procent din cheltuielile totale, provocând accentuarea decalajelor inter- și intra-regionale. Lipsa de acces la oferta culturală a populației rurale, împreună cu  absența unei experiențe semnificative a exporturilor culturale și internaționalizarea conținuturilor, sunt în aceeași măsură rezolvate prin opțiunea a doua, cea a intervenției parțiale.[15]

 Cuantumul beneficiilor economice

Evoluția procentuală a rentabilității economice între anii 2011-2020 a fost una constant pozitivă, cu o creștere de la 4,0% la 13,6%, cu procente peste medie în domeniul arhitecturii (24,5%), în condițiile cunoscute ale nevoii scăzute de resurse și a valorii adăugate specifice mari. Nu în ultimul rând, pe primul loc în topul rentabilității comerciale se află gestionarea monumentelor și clădirilor istorice, tocmai pentru că România nu investește suficient capital în protejarea acestei infrastructuri.[16] Implementarea opțiunii mediene, în care și statul, și mediul privat contribuie la atingerea obiectivelor propuse, va duce cu siguranță la un impact major. Oportunitățile concrete care pot fi valorificate prin implementarea opțiunii de intervenție parțială pot consta în creșterea și diversificarea ofertei culturale în raport cu dezvoltarea noilor tehnologii; creșterea numărului de colecții digitizate; diversificarea canalelor online de distribuție a ofertei culturale.

 Cuantumul costurilor economice

Realizarea de investiții în infrastructura culturală și extinderea accesului la actul artistic și cultural pentru cât mai mulți beneficiari va conduce la relaxarea efortului financiar personal, care este oricum scăzut în România. Astfel, procentul alocat de cetățenii români pentru recreere și cultură a scăzut dramatic între anii 2011-2021, de la 3,3% la 1,5% din totalul cheltuielilor anuale.[17] Crearea de noi mecanisme culturale prin implementarea de politici publice va diminua nivelul mai scăzut de acces cultural în spațiul public în mediul rural decât în mediul urban prin prisma accesului mai redus și va ameliora nivelul de participare mai scăzut decât media europeană pentru majoritatea tipurilor de acces în spațiul public. Trecerea graduală către mediul digital duce în mod automat la scăderea costului pentru beneficiar.

Oricare dintre opțiunile intervenției parțiale sau totale ar fi utilizată, impactul bugetar și financiar ar fi unul semnificativ, pe măsura deficitelor din societatea românească și a ponderii scăzute de investiție publică în cultură și recreere. Așa cum s-a arătat deja, evoluția investițiilor în active imobilizate în domeniul SCC a fost în creștere constantă, cu o medie anuală de 8,7% între anii 2011-2020, de la 11,2 miliarde de lei la 21,1 miliarde de lei, datorită gradului mare de retardare în raport cu alte domenii ale vieții publice.[1]

Tendința din ultimii 15 ani a fost una de creștere a frecvenței numărului de sesiuni de finanțare organizate de autoritățile publice locale și, implicit, de creștere a numărului de proiecte culturale finanțate. Din păcate, contextul pandemic al ultimilor 2 ani pare să fi întrerupt această tendință. Pentru a oferi platforma necesară de relansare a politicii culturale, opțiunea intervenției parțiale va genera măsuri și instrumente financiare active atât la nivel central, cât și la nivel local pentru stimularea SCC. Fondurile planificate din surse naționale sunt parte a unui program integrat de implementare a programelor și inițiativelor de finanțare publică și privată, inclusiv la nivelul Uniunii Europene și al altor organisme internaționale, existente și noi, pentru a poziționa artele și cultura ca sectoare cheie ale valorificării istorice, sociale și economice a resurselor culturale și creative.[2]

Impactul asupra grupurilor țintă identificate

Clivajul dintre „public” și „privat” este efectul unui cumul de factori care includ: cadrul normativ-juridic, care impune operatorilor de drept public o serie de bariere în dinamizarea ofertei culturale; constrângerile care afectează posibilitățile operatorilor de drept public de a se bucura de o mai mare mobilitate a resursei umane, de accesul la o resursă umană bine pregătită și dinamică; operatorii de drept privat au un acces limitat la infrastructură fizică, în special în ceea ce privește spațiile necesare desfășurării activităților proprii.[1] Politica de față poate rezolva și aceste probleme. Pe de altă parte, opțiunile prezentate nu vor avea consecințe negative pentru anumite profesii, grupuri de angajați sau liber profesioniști care desfășoară activități economice. Estimăm că măsurile vizate vor avea un impact pozitiv în acest sens. Opțiunea facilitează crearea de noi locuri de muncă și va avea un efect benefic asupra accesului cetățenilor la resurse și manifestări culturale. Nu se estimează consecințe negative specifice pentru anumite profesii, grupuri de angajați sau liber profesioniști. Vor fi încurajate activitățile economice desfășurate de categoriile vizate. 

Impactul asupra grupurilor vulnerabile aşa cum sunt definite de art. 6, lit p) din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, cu  modificările ulterioare

Nu va fi afectat accesul egal la bunuri și servicii. Crearea mecanismelor menționate va avea un efect benefic și pentru grupurile și persoanele aparținând grupurilor vulnerabile, prin diversificarea ofertei culturale pentru aceste medii. De asemenea, se estimează un efect pozitiv asupra localităților cu deficit de evenimente culturale relevante, mai ales în mediul mic urban și rural. Măsurile vor contribui la o mai bună informare a publicului, nu numai din perspectivă culturală.[2] Lipsa intervenției va adânci disparitățile în accesul la cultură existente în prezent. Astfel, comunitățile rurale și mic urbane, cu mijloace financiare reduse, vor fi în continuare în imposibilitatea de a oferi fie și un minim de produse și servicii culturale mediile defavorizate. Nu va exista impact mai mare asupra anumitor grupuri sau persoane din cele vizate.

Impactul asupra serviciilor sociale

Impactul nu este direct asupra serviciilor din punct de vedere al calității și accesului egal, precum și asupra finanțării, organizării sau accesului la servicii sociale, de sănătate și de îngrijire.

Măsurile pot contribui pozitiv asupra serviciilor din punct de vedere al calității și accesului egal. 

Impactul asupra utilizării resurselor naturale

Utilizarea mai eficientă a resurselor și controlul poluării sunt factori majori de creștere economică, așa cum o arată industria ecologică europeană. Adoptarea mecanismelor sustenabile de eficiență și durabilitate în sectorul cultural este o necesitate imediată, cu o intervenție punctuală și adaptată stării de fapt actuale, caracterizată în cele mai multe situații de ignoranță și anacronism, în special în spațiul rural și zonele calamitate din punct de vedere social. Mecanismele de comunicare în sectorul cultural implică încă, în multe situații, consumuri materiale și de resurse care pot fi reduse prin adaptarea la mijloace de comunicare noi sau deja consacrate. Calificarea personalului sau actualizarea criteriilor de recrutare reprezintă soluții optime de aliniere la cadrul de comunicare și informațional actual, facilitând atât eficientizarea sistemului de comunicare la nivel național și internațional, cât și diminuarea consumurilor materiale. Facilitarea accesului la actul cultural prin dezvoltarea de noi mecanisme adaptate progreselor tehnologice actuale și viitoare, dar și printr-un management adecvat nevoilor identificate la nivelul accesului cultural are, cu siguranță, implicații directe asupra accesului sectorial și general de resurse.

Impactul asupra speciilor protejate, habitatelor naturale, ariilor protejate şi peisajelor

Integritatea ariilor naturale protejate este conferită de buna funcţionare dintre toate elementele care compun ecosistemele prezente. Dinamica populaţională a speciilor, în mod natural, se menţine între anumite limite. Doar în cazul în care apar factori interni sau externi care să modifice structura calitativă şi cantitativă a populaţiilor, acestea vor suferi o creştere sau o micşorare a efectivelor.

În cazul acestui subcapitol, aspectele vizate evidențiază existența unui grad de interes privind elementele de impact asupra speciilor protejate, habitatelor naturale, ariilor protejate şi peisajelor, care poate fi majorat prin aplicarea complementară a opțiunilor intervențiilor parțiale și totale. Dacă non-intervenția menține o abordare generală ieșită din sfera de interes și intervenția totală are un efect oarecum neutru, intervenția parțială este cea care generează conștientizare și implicare prin introducerea elementelor de mediu în evaluările premergătoare organizării și desfășurării actelor de cultură. Pentru succesul intervenției, această opțiune induce creșterea gradului de responsabilizare a factorilor implicați, atât la nivelul autorităților, cât și al beneficiarilor operatori culturali.[1]

Impactul asupra calităţii mediului

Rezultatele preconizate ale opțiunilor de intervenție studiate denotă beneficii nete în favoarea opțiunii intervenției parțiale. La nivel guvernamental, preocupările privind acest domeniu au generat o evoluție unitară la nivelul sectoarelor de activitate, fapt evidențiat în punctajul aferent opțiunii intervenției totale (vezi Anexă). Pentru sectorul cultural, intervenția parțială induce un impact pozitiv consistent, prin promovarea unor concepte noi de funcționare și dezvoltare, cu rezultate pozitive atât din punct de vedere sustenabil, dar și din punct de vedere al eficienței economice. Diversificarea creației culturale favorizează consumuri materiale adaptate ofertei actuale de materii prime disponibile, inclusiv materiale reciclabile sau refolosibile. Intervenția parțială, alături de intervenția totală generează beneficii certe în domeniul calității mediului.

Dintre cele trei opțiuni prezentate, urmează a fi pusă în aplicare opțiunea a doua, „intervenție parțială”. Această opțiune permite soluționarea provocărilor structurale care pun în pericol dreptul constituțional al cetățenilor de acces la cultură, lăsând comunităților locale, creatorilor individuali și operatorilor culturali de drept public și privat posibilitatea de a găsi cele mai adecvate soluții pentru situațiile specifice, punctuale.

Acțiunile propuse în cadrul acestei opțiuni urmăresc ca publicul, indiferent de tipul acestuia, să aibă un acces facil, adecvat, rapid și convenabil la toate formele de creație culturală. În egală măsură, ținând seama de specificul fiecărui SCC, intervenția guvernamentală va fi una proporțională, astfel încât resursele publice să nu dubleze și să nu reducă potențialul economic și de autosusținere al creatorilor și operatorilor culturali de drept privat.

Ținând seama de aceste considerente, acțiunile propuse privesc o mai bună adecvare a cadrului juridico-normativ la specificul fiecărui SCC și întărirea rolului activ al acestora în viața socială și economică a României, respectiv trecerea de la o paradigmă a beneficiarului net de resurse la cea a unui domeniu al cărui potențial economic este pe deplin valorificat. Acțiunile concrete privesc:

1. legislația muncii și protecției sociale. Pe de o parte, este urmărită flexibilizarea normelor juridice referitoare la contractele individuale de muncă, astfel încât acestea să fie adecvate domeniului cultural, care alte caracteristici decât cele din domeniile industrial, educațional sau al sănătății publice. Pe de altă parte, este urmărită contribuția semnificativă a creatorilor de cultură la bunăstarea generală a societății, astfel încât aceștia să poată avea o viață decentă și atunci când capacitățile creative sau de exprimare culturală au fost reduse sau pierdute;
2. instruirea profesioniștilor din domeniul culturii și a publicului. În cazul profesioniștilor salariați în sistemul public, se urmărește crearea unor mecanisme care să instituie o obligație reală de instruire a salariaților din domeniul culturii, sancționabilă în cazul neîndeplinirii, respectiv evaluarea calității instruirii prin raportare la rezultatele muncii și creșterea performanței organizațiilor angajatoare. În cazul profesioniștilor creatori independenți, este necesară clarificarea mecanismelor care să faciliteze finanțarea participării acestora la programe de instruire. Pe de altă parte, pentru educarea publicului se intenționează implicarea mai puternică a SCC, care, prin intermediul auto-reglementării, să creeze și să aplice modele de bune practică în comunicarea culturală. Tot pentru educarea publicului se va urmări punerea în aplicare a unor mecanisme care să reducă distanța dintre produsele și serviciile culturale și public;
3. infrastructura culturală. Se intenționează optimizarea utilizării resurselor existente, în special a celor aflate în proprietate publică, astfel încât resursele existente, dar neutilizate sau insuficient utilizate să poată fi puse la dispoziția creatorilor și operatorilor culturali de drept privat fără scop lucrativ în mod gratuit. O astfel de abordare pornește de la premisa că infrastructura fizică a fost deja plătită din contribuțiile cetățenilor, iar utilizatorii să suporte astfel doar costurile asociate utilizării. Pe de altă parte, este necesară o intervenție semnificativă, de nivel guvernamental, care să conducă la reducerea dezechilibrelor, atât în ceea ce privește infrastructura fizică (spații), cât și în ceea ce privește dotările și echipamentele. Se va pune accentul pe asigurarea mijloacelor necesare reducerii îndepărtării beneficiarului de produsul/serviciul cultural, în special în ceea ce privește accesul direct, fizic;
4. comunicarea, diseminarea, distribuirea expresiilor culturale. Deși, în general, comunicarea culturii este strâns legată de libertatea de expresie, accesul la cultură este condiționat de cunoașterea existenței unei anumite oferte culturale. De aceea, vor fi alocate eforturi speciale pentru îmbunătățirea rețelelor de comunicare, astfel încât informația să fie, în mod concret, disponibilă oricărei persoane interesate. În egală măsură, vor fi sprijinite cu prioritate inițiativele care dovedesc capacitatea de a comunica, în mod susținut, coerent, adecvat și pe termen lung, către comunitățile și grupurile dezavantajate.

Planul de acțiuni este prezentat ca document PDF anexat.

Vă rugăm să formulați comentariile sau observațiile în caseta asociată acestei secțiuni.

Planul de acțiuni este prezentat ca document PDF anexat.

Vă rugăm să formulați comentariile sau observațiile în caseta asociată acestei secțiuni.

1. Modificarea OG 51/1998 și 350/2005 menite să ducă la operaționalizarea finanțării multiple și diversificate, public-public, public-privat, a ofertei culturale pentru comunitățile și grupurile defavorizate - termen 2023.
2. Înființarea unui program național de formare pentru specialiști necesari la nivelul tuturor operatorilor culturali din țară - termen 2023.
3. Înființarea unui program național de finanțare pentru creare de infrastructură culturală nouă și îmbunătățirea celei existente - termen 2024.
4. Înființarea unei platforme naționale de selecție și promovare a creației culturale relevante - termen 2023.
5. Încurajarea mediului economic privat să ofere finanțare pentru operatori culturali independenți și creatori - termen 2024.
6. Înființarea unui program național de evaluare a competențelor minime necesare și a standardelor necesare pentru activitate în instituțiile publice de cultură - termen 2024.
7. Înființarea unui corp național de facilitatori ai actului cultural în medii cu acces redus la ofertă culturală - termen 2023.
8. Modificarea legilor speciale de funcționare a muzeelor, bibliotecilor, așezămintelor culturale și a instituțiilor de spectacole pentru facilitarea accesului operatorilor culturali independenți la infrastructura subvenționată din fonduri publice (acces minim garantat) - termen 2024.
9. Înființarea unui program național de finanțare pentru programe culturale în comunități defavorizate (discriminare pozitivă) - termen 2024.
10. Modificarea legii voluntariatului pentru a reglementa accesul minim garantat al voluntarilor la activitățile de promovare și realizare de activități culturale în instituțiile publice - termen 2024.
11. Modificarea legii asociațiilor și fundațiilor pentru a permite accesul minim garantat la infrastructura culturală subvenționată din fonduri publice (minim 10% din programele anuale) - termen 2023.

Succesul implementării politicii publice este dependent de punerea în aplicare a unor măsuri coerente și convergente, la nivelul întregii țări, care să vizeze următoarele:

1. Comunicarea și explicarea, de către Ministerul Culturii, către publicul larg și către autoritățile publice locale a demersurilor propuse prin intermediul politicii publice. Aceasta se va face atât prin campanii de media, cât și prin evenimente organizate în diferite localități din țară. Termen - permanent;
2. Creare unui agregator de informatii statistice, la nivel national, care sa cuprinda instrumentele necesare colectării permanente de informații referitoare la operatorii și lucrătorii culturali, la infrastructura culturală și la accesul cultural. În paralel, este necesară realizarea colaborării cu agregatorii naționali de date statistice, astfel încât să poată fi colectate informații într-un mod care să permită o analiză cât mai atentă a datelor relevante pentru domeniul culturii. Termen - permanent;
3. Crearea unui agregator de informații statistice, la nivel național  care sa cuprinda instrumentele necesare evaluării performanței obținute în urma instruirii personalului din organizațiile culturale și a lucrătorilor culturali. Această măsură include și publicarea acestor instrumente, pentru a fi utilizate de toate organizațiile interesate, precum și colectarea informațiilor. Termen - permanent;
4. Crearea, de către Ministerul Culturii, ICR și MAE, a unor grupuri de lucru comune, cu caracter permanent, care să pună în aplicare acțiunile privind exportul de produse și servicii culturale create în România. Termen - permanent.

Monitorizarea implementării politicii publice se va realiza de către Ministerul Culturii și INCFC. Pentru monitorizare se folosesc instrumente de investigație statistică și analiză calitativă. Este necesară dezvoltarea unor instrumente noi, care să permită analize în profunzime, pe baza unor informații coerente, credibile, accesibile și relevante. Măsurătorile se vor realiza cu o frecvență anuală, folosind mecanisme de raportare cu frecvențe mai mari, de cel puțin o lună.

Evaluarea va urmări evoluția rezultatelor, respectiv modul în care sunt satisfăcute nevoile de acces cultural. În situațiile în care se constată dificultăți în implementare, vor fi propuse măsuri corective, în special în ceea ce privește comunitățile și grupurile dezavantajate.

Indicatorii principali care vor fi utilizați în monitorizarea și evaluarea implementării politicii publice sunt: 

1. numărul de persoane care au utilizat bunuri și servicii culturale, defalcat pe tipul de bun/serviciu; costul utilizării; elemente de diferențiere socio-demografică; distanța până la bunul/serviciul cultural ș.a.m.d.;
2. numărul de beneficiari ai programelor de finanțare și valoare finanțărilor acordate, pe tipuri;
3. numărul de persoane care au fost instruite;
4. numărul de facilitatori culturali;
5. numărul bunurilor/serviciilor culturale exportate și valoarea acestor exporturi, pe categorii;
6. numărul voluntarilor implicați de organizațiile culturale;
7. numărul organizațiilor și lucrătorilor culturali care au utilizat spațiile puse la dispoziție de instituțiile publice de cultură.